Legende din Teiuș

20oct2017

Într-o zi de toamnă, pe vremea când în vii se pârguiau piersicile, l-am cunoscut pe domnul profesor Domşa Traian din Peţelca, stabilit în oraşul Zlatna. Domnia sa vorbea cu drag despre satul natal, iar eu l-am întrebat de unde crede dumnealui că vine numele de Peţelca. Mi-a răspuns printr-o poveste:

Când eram eu copil, îmi plăcea să-i ascult pe bătrânii satului povestind. Nu ştiu cât adevăr era în poveştile lor, tot ceea ce ei spuneau este plauzibil. Ei spuneau că ştiu de la bătrânii pe care i-au cunoscut, cum că în vremurile vechi pământul din stânga Mureşului, ce ţine astăzi de hotarul acestui sat, era acoperit cu nesfârşite păduri.

Singura aşezare omenească de prin partea locului era la „Măgura Căpudului”, unde, în timpuri nu foarte îndepărtate de zilele noastre, domnul Horia Ciugudean a descoperit vestigiile unei aşezări daco-getice. Singura sursă de apă era Valea Peţălcii, care îşi are izvorul chiar sub „Măgură”.

Străbătând pădurile în căutare de vânat, oamenii din aşezarea de la Măgură au aflat într-o poiană un nou izvor şi pentru că sursa de apă era în vremurile acelea un element foarte, foarte important, au înfiripat în jurul acestui izvor satul. Această fântână a rămas până în zilele noastre singura din sat. Deci locuitorii vechi ai satului au fost daco-geţii care au coborât de pe Măgură. Ei trebuie să fie strămoşii neamului Ciorteştilor, al căror nume s-a păstrat până astăzi prin intermediul limbii slave, unde cuvântul „ciort” înseamnă drac, ceea ce poate avea legătură cu steagurile de luptă ale dacilor, ce înfăţişau balauri cu capete de lupi.

Satul nostru este format din două neamuri, Ciorteştii şi Domşeştii. Neamul Domşeştilor a venit mai târziu, prin anul 1790, fiind împroprietărit aici de principele Ardealului, Apaffi, pentru meritele deosebite pe care le-a avut în lupte. Se pare că Domşeştii provin din Comitatul Turda.

Despre numele vechi al satului, pot să vă spun ceea ce mi-au spus şi mie bătrânii. El a fost „Păţâta”. Se povesteşte că vreme îndelungată oamenii din jurul aşezării întemeiate în preajma fântânii despre care am vorbit au cărat lemne din pădurile de fag şi de stejar ce stăpâneau atunci pământul, pentru construcţii şi mai ales pentru foc.

Cărăuşia se făcea în acele vremuri cu carul şi în zona în care oamenii trebuiau să treacă peste Valea Peţălcii, locul fiind mlăştinos, se întâmpla aproape de fiecare dată ori să se îngloade roţile de la car, ori să se strice carul etc., aşa că, pentru toţi, locul din apropierea izvorului era „Locul cu păţâta”. Ungurii au schimbat, probabil, acest nume în „Peţelca” şi această denumire s-a păstrat până în zilele noastre.

20oct2017

Pe vremea când eram eu copil, unei fetiţe din satul Peţelca, pe nume Florica, i s-a arătat Maica Domnului. Această întâmplare mi s-a întipărit şi mie bine în minte şi o să v-o povestesc aşa cum mi-o aduc aminte, căci în vremea aceea eu aveam şapte-opt ani.

Aceasta s-a întâmplat prin anul 1938. Oamenii de la noi din sat cunoşteau amănuntele referitoare la arătarea Maicii Domnului, de la mama fetiţei, pentru că până la momentul în care Florica a plecat la preotul din satul Meşcreac, fratele tatălui ei, ea i-a destăinuit mamei sale cele mai mici amănunte legate de acest eveniment.

În satul Peţelca, în perioada dintre cele două războaie mondiale, trăia o familie de creştini greco-catolici cu multă credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata Fecioară Maria, care se ocupau cu lucrul pământului, zgârcit în a da roadele necesare pentru satisfacerea nevoilor alimentare de zi cu zi.

Binecuvântată de Dumnezeu cu patru odrasle, două fete şi doi băieţi, cea de-a doua fetiţă a familiei Tuluş, Floricuţa, cum era dezmierdată, era ieşită din comun prin comportamentul ei aparte, prin preocupările ei zilnice şi prin dragostea ce o nutrea pentru cele sfinte.

Ea îşi însoţea mama la biserica satului şi se ruga cu multă evlavie la icoana Maicii Domnului. Şcolăriţă fiind, în primii ani a urmat cursurile şcolii primare din sat. Pe lângă învăţatul scrisului, cititului şi socotitului, tatăl i-a încredinţat firavei Floricuţe câţiva miei, care nu erau daţi în turmă cu oile de lapte, ci erau lăsaţi pentru întinerirea turmei.

După terminarea cursurilor anului şcolar, zilnic se putea vedea cum ieşea cu mieii din sat pe Calea din Jos, ce leagă satul Peţelca de Şoimuş, urmată de gingaşele fiinţe ce păşteau iarba verde şi crudă de pe marginea drumului, până ajungeau la un loc aflat în proprietatea familiei, unde făceau un scurt popas, după care se întorceau din nou acasă. Se povestea că într-o frumoasă zi timpurie de vară, ajunsă la locul de popas, în timp ce mieluşeii se umbreau lângă o mică tufă de măcieş, Floricuţa culegea flori pentru a le duce mamei sale.

Peste partea de hotar a Râturilor s-a aşternut o linişte de mormânt, apoi pe neaşteptate s-a stârnit un vuiet. Floricuţa a rămas încremenită cu buchetul de flori în mână şi cu ochii privind spre înălţimea cerului, de unde cobora lin, pe un nor alb, figura unei femei frumoase îmbrăcată într-o rochie albă, strălucitoare, ce se apropia de ea. Fetiţa s-a arătat timidă, plină de sfială şi chiar teamă în faţa acelei arătări.

‒ Nu-ţi fie frică, Floricuţă, eu sunt Maica Domnului, i-a spus Sfânta Fecioară şi atunci ea a tresărit şi venindu-şi în fire, şi-a alungat sfiala. În discuţia care s-a înjghebat între cele două fiinţe, Maica Domnului a întrebat-o cum o cheamă pe mama ei, dacă-i place la şcoală, dacă-i plac florile şi multe altele. A mai întrebat-o dacă doreşte să se mai întâlnească.

Florica a răspuns afirmativ, cu un da hotărât, după care Maica Domnului a început încetişor să se desprindă de lângă fetiţă, plutind în infinitul văzduhului, pe acelaşi nor alb cu care a călătorit la venire, iar Floricuţa a rămas încremenită, cu privirile aţintite spre înaltul cerului, urmărind cum dispare în norul alb fiinţa ce a adus pentru câteva minute în sufletul ei momente de fericire de nedescris.

Pătrunsă de bucurie, Florica şi-a adunat în grabă mieii care se împrăştiaseră la păscut şi cu multă nerăbdare în suflet a căutat să-i ducă pe drumul ce duce spre sat, grăbită să-i povestească mamei sale ce i s-a arătat. Florica a ajuns cu mieii acasă şi, după ce i-a închis în ocolul lor, şi-a îmbrăţişat mama şi i-a povestit cu bucurie ce i s-a întâmplat. A doua zi, vecinii, prietenii apropiaţi ai familiei şi alţi oameni din sat au auzit că Floricuţei, fetei lui Tuluş, i s-a arătat Maica Domnului. Mulţi dintre cei care au aflat vestea căutau prin toate mijloacele să se întâlnească cu mama ei, pentru a le spune chiar ea ce s-a întâmplat.

Cei mai mulţi n-au crezut-o pe fată, dar aceasta nu s-a întristat. Şi-a continuat cu conştiinciozitate misiunea de a duce la câmp mieii, pe aceleaşi terenuri, dar acum cu mai multă dorinţă pentru o nouă întâlnire. Era o vecină mai mare decât ea şi i-a spus:

‒ Tu Florică, vin şi eu cu tine, dar Florica şi-a exprimat dorinţa de a nu fi însoţită de nimeni. Florica mai avea două surori mai mari, Maria şi Anica, dar ea era cea mai mică dintre fete. Duminica şi în sărbători ea îşi însoţea mama la biserică, iar în celelalte zile o ajuta în toate activităţile din gospodărie, cele două fiind nedespărţite.

Florica era mai mare decât mine cu doi sau cu trei ani. Cam aşa ceva… Eu eram prieten bun cu un frate de-al ei, Nicolae, cu care am fost coleg de bancă. Când eram copii, eram buni prieteni. Eram nedespărţiţi şi ne jucam împreună. Toată ziua el era la noi, sau eu mergeam la ei. Am fost împreună cu el şi la Blaj, la Şcoala Normală de învăţători, şi numai după terminarea şcolii ne-am despărţit. El a fost repartizat în zona Cugirului, iar eu am venit la Zlatna.

Mama fetiţei, Victoria, o femeie cu multă credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata Fecioară Maria, a mai spus creştinilor din sat că Sfânta Fecioară i s-a mai arătat Floricuţei într-o zi de vineri şi i-a spus că lucrurile pe care i le comunică nu trebuie să le spună decât mamei sale. I-a mai spus să se roage la biserică şi Maica Domnului o va ajuta, „pentru că în lume vor veni vremuri grele”. Asta a fost în anul 1938. Se apropia cel de-al doilea război mondial. În primăvara anului 1938, la 15 martie, Cehoslovacia a fost atacată de Germania, iar în 1939, la 1 septembrie, a început războiul.

Vestea arătării Maicii Domnului s-a răspândit cu repeziciune în satele învecinate ajungând chiar şi în rândul preoţilor din Blaj, iar doi preoţi de la Seminarul Teologic al Blajului au făcut o vizită la familia Tuluş, unde au stat de vorbă cu fetiţa şi cu mama ei şi cu preoţii parohi greco-catolici ai satelor Peţelca şi Meşcreac, preotul din Meşcreac fiind fratele tatălui Floricăi. Cu acest prilej, după cum relata mama Floricăi, s-a stabilit organizarea unei manifestări religioase la locul arătării, precum şi ridicarea unei cruci până la marea sărbătoare a Naşterii Preacuratei Fecioare Maria din 8 septembrie.

În ziua de 8 septembrie, o mulţime de oameni veniţi din toate părţile, de mai departe sau de mai aproape, cu căruţele sau pe jos, au umplut partea de hotar cu locul arătării, unde se afla de acum o frumoasă cruce cu Isus răstignit, împodobită cu frumoasele flori de câmp. Locul acela se află în chiar mijlocul hotarului satului nostru. Am participat şi eu în acea zi la acel eveniment şi îmi amintesc că au fost aşezate acolo două mese, una pentru preoţi, iar alta pe care a fost urcată fetiţa.

Fetiţa era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, iar un sobor de preoţi greco-catolici în frunte cu reprezentantul Episcopiei Blajului a săvârşit un ritual de rugăciune. Eu nu mi-am dat seama atunci ce rugăciuni s-au rostit, căci eram destul de mic, dar îmi amintesc că în timp ce Floricuţa era urcată pe masă, în picioare, cu mâinile împreunate pentru rugăciune şi se uita în sus, s-a auzit glasul ei firav care a exclamat: „Vine!”. În momentul acela, deasupra noastră a apărut un nor alb, dar n-am văzut ce s-a întâmplat mai departe… Nu-mi dau seama…

Preoţii s-au oprit din rugăciune, privirile oamenilor s-au îndreptat spre cer, dar nimeni nu a văzut-o pe Maica Domnului, decât Floricuţa, care s-a retras într-o parte a mesei, căci înainte stătea la mijloc. S-a tras într-o parte a mesei, ca şi când i-ar fi făcut cuiva loc să se aşeze lângă ea. În acest timp, în mulţime s-a aşternut o linişte de mormânt. O fetişcană din mulţime a luat un pai din iarbă, s-a apropiat de masă şi plimba paiul deasupra locului liber de pe masă, de lângă Floricuţa. Aceasta era vecină şi prietenă de-a ei mai mare, şi era mare ştrengăriţă. Sora îi zicea, pentru că ea la toate fetele le spunea: „Tu eşti sora mea”.

‒ Stai cuminte, că se fereşte să n-o loveşti! a spus Florica. Asta şi eu am auzit.

După câteva momente s-a auzit din nou glasul fetiţei care a exclamat: „A plecat!…”

Momentul de rugăciune s-a încheiat, iar mulţimea a început să se deplaseze pe drumul ce duce spre sat. Ultima care a plecat de la locul arătării a fost Florica, însoţită de mama sa, care a luat-o de mână şi au pornit încetişor, în tăcere, spre casă.

După arătarea de la sărbătoarea Naşterii Preacuratei Fecioare, mama fetiţei a afirmat că n-a mai avut arătări, iar Florica frecventa ani la rând foarte des acest loc. Se aşeza în genunchi în faţa crucii şi se ruga timp îndelungat. De fiecare dată aducea cu ea şi câte un buchet de flori, pe care-l aşeza la baza crucii, unde a fost depusă şi o icoană a Maicii Domnului cu pruncul Isus în braţe.

După terminarea şcolii primare, Florica a fost luată în casa preotului de la Meşcreac, fratele tatălui ei, dată de la care au fost rărite deplasările la crucea de la locul arătării, denumită Crucea lui Florica. Aşa se numeşte crucea aceea până în zilele noastre.

Preotul paroh al satului împreună cu credincioşii făcea mai ales la sărbătorile închinate Fecioarei Maria pelerinaj în acel loc, pentru a înălţa rugăciuni către Preacurata Fecioară Maria, cerând alinarea suferinţelor tinerilor plecaţi pe front şi întoarcerea lor sănătoşi acasă. Mai ales în timpul războiului s-au făcut pelerinaje.

Crucea lui Florica a rămas adevărat loc sfânt de pelerinaj, de unde se înălţau spre cer rugăciuni spre ajutorul celor aflaţi în suferinţă. Într-adevăr, pe acest loc şi în acel timp s-a săvârşit o minune dumnezeiască prin arătarea Maicii Domnului micuţei şi nevinovatei Floricuţe.

Chiar şi în zilele noastre, la împlinirea a opt decenii de la arătare, mulţi credincioşi îşi îndreaptă paşii spre crucea ridicată acolo. Deşi crucea a fost distrusă de atâtea ori de intemperii, ea a fost reparată de fiecare dată. Ultima reparaţie s-a făcut în anul 2016, împreună cu familia lui Tuluş. Astăzi Crucea lui Florica s-a renovat. Anul trecut am stat de vorbă cu fratele meu şi l-am întrebat:

‒ Mă frate, aţi mai reparat voi Crucea lui Florica?

‒ Traian dragă, crucea au făcut-o „ca uătiu” Asta-i o vorbă de-a noastră din bătrâni…

Crucea lui Florica ce străjuieşte hotarul satului Peţelca se află la jumătatea drumului dintre satele Peţelca şi Şoimuş. Locu-i a lui Tuluş. Locul unde s-a făcut arătarea este un loc rovinos, mlăştinos… Acolo Maica Domnului i-a mai spus fetei să le transmită oamenilor să sape o fântânuţă, căci apa ei va fi binefăcătoare. Oamenii au săpat fântânuţa şi numai când a fost o secetă mare, în anul 1946, fântânuţa a secat.

Era o apă atâta de limpede şi nu avea broaşte. Şi eu am băut apă din ea. Nu ştiu dacă fântâna mai este acolo, căci după ce au venit comuniştii au arat pe-acolo toate locurile, până la un metru de cruce. Numai un metru în perimetru, pe lângă cruce a rămas nearat… Mi se pare că acuma locul acela îl lucrează chiar nepotul lui Florica, cel căruia oamenii îi zic „Fermierul”.

Credem şi suntem convinşi că puterea dumnezeiască a Preacuratei Fecioare Maria a ocrotit şi va continua să ocrotească acest semn al credinţei strămoşeşti situat în „Grădina Maicii Domnului”, care va dăinui peste timp în amintirea misiunii ce i-a impresionat puternic pe toţi credincioşii din această zonă a Ardealului românesc.”

20oct2017

La Teiuş, în biserica mănăstirii construite de Iancu de Hunedoara se păstrează o cruce mare din bronz, probabil aurit, despre care se spune că au adus-o apele Mureşului. Ea s-a aflat, probabil, într-o biserică din zona Mureşului superior, sau poate chiar de undeva din Valea Arieşului şi a fost adusă la vale când turcii sau tătarii au trecut prin acele locuri ca să prade.

Poate că cei care au aruncat-o au fost chiar creştinii acelei biserici, ca ea să nu ajungă să fie profanată de păgâni. Nu ştie nimeni când a fost găsită, dar se ştie că a găsit-o un om sărac, ce îşi câştiga viaţa pescuind într-o bolboană adâncă, unde ştia el că stau peştii mari. A găsit-o într-o zi în plasa lui de peşti şi a lepădat-o înapoi în apă, dar după ce a prins-o din nou şi a doua zi şi apoi şi în a treia zi, a adus-o în sat.

– Ce-i asta?, l-au întrebat oamenii.

– O cruce pe care am găsit-o în plasă şi de atunci nu mai prind nimic, a răspuns necăjit omul.

– Hai s-o ducem la biserică, că poate că acolo îi este locul.

A dus omul crucea şi i-a încredinţat-o preotului.

– Uite, părinte, ce-am pescuit.

– Vrednic om trebuie să fii tu, măi creştine, l-a lăudat popa, dacă a rânduit Dumnezeu s-o ridice de pe fundul apei şi s-o găseşti chiar tu.

Omul care a pescuit-o nu era prea bisericos, dar nu a vrut să-l contrazică pe părinte şi încet-încet viaţa lui s-a schimbat în bine.

Crucea a fost prinsă cu trei lanţuri groase în biserica mănăstirii ctitorite de Iancu de Hunedoara şi poate fi văzută şi în zilele noastre.

O altă legendă spune că în vremea războaielor în care se foloseau deja armele de foc, nişte soldaţi au fost trimişi să adune de prin biserici clopote şi obiecte de aramă, ca să fie transformate în proiectile şi în gloanţe pentru lupte, dar îndată ce au atins crucea adusă de apele Mureşului au căzut ca fulgeraţi la pământ. N-au murit, dar de atunci înainte n-a mai îndrăznit nimeni să o atingă. De altfel, ea este pusă destul de sus, la înălţimea unui candelabru.

Nu numai crucii acesteia îi dau atenţie turiştii care trec prin Teiuş, ci şi celor două tablouri din această biserică, în care sunt reprezentate subiectele a două legende. De asemenea, prezintă interes mormântul nobilului înmormântat sub altar şi statuia sfântului Ioan Nepomuk, adusă de la Benic, care şi ea a avut o soartă tristă.

Părerea ta este importantă pentru noi. Răspunde te rog la patru întrebări referitoare la acest site.

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close