Legende din comuna Galda de Jos

20oct2017

Se spune că în Cetea şi Benic poţi întâlni noaptea pe drum un bărbat înalt, paşnic, îmbrăcat într-o haină călugărească albă. Arătarea poate să fie legată de Piatra Craivii, unde a existat în vechime un sanctuar, sau de mănăstirea benedictină din Benic.

Odată, două femei s-au pornit cu doniţele în spinare pe drumul ce duce de la Tecşeşti spre Cetea. Mergeau pe drum în pas vioi. Se temeau să nu le prindă întunericul. Ştiau că noaptea se arătau pe drumul ăla tot felul de vedenii. Şi aveau mare dreptate. Cum s-a întunecat, femeile au văzut un miel care venea în urma lor. Era lucru de mirare un miel rătăcit pe drum, mai ales că le-a urmat o bună bucată de cale. Au grăbit pasul, dar mielul se ţinea după ele. Atunci se arătă în calea lor un călugăr înalt, îmbrăcat în alb. Mergea pe drum în faţa lor, înaintând spre Cetea. Era lucru de mare taină. Paterul nu păşea pe pământ. Haina lui lungă flutura în aer deasupra pământului. Când s-au uitat în urma lor, mielul dispăruse. Au înţeles atunci că paterul venise să le păzească. A mers aşa în faţa lor vreme de o oră, până ce au ajuns în sat.

Altă dată, paterii s-au arătat, după cum ne povesteşte Ana Frâncu din Benic, în grădinile Benicului. Povestea tatăl dânsei că atunci când era fecior mai mergea noaptea prin grădini. Odată i-a apărut un om cu barbă, plete şi haine albe care nu a zis nimic şi a trecut pe lângă el. A mai întâlnit arătarea într-o noapte când umbla în grădinile din apropiere de Galda de Sus. Fiind impresionat de cele trăite, le-a povestit bătrânilor întâmplarea. Aceştia l-au îndemnat să nu se mai teamă de el pentru că vederea „patorului” este semn bun.

20oct2017

Cum mergi de la Cetea spre Tecşeşti, la o răspântie de drumuri, vezi o troiţă mare de lemn, încadrată de două cruci de piatră mai mici. Nu-i nimic scris pe cele trei cruci, dar oamenii din sat ştiu că la Crucişoare s-au petrecut fapte tulburătoare.

A pleca pe drumuri noaptea şi mai ales în ajun de Crăciun e lucru tare primejdios, căci duhurile rele ies în întunericul nopţii şi îi duc la pierzanie pe cei pe care îi găsesc rătăcind. Doar cei care merg la colindat în noaptea de Crăciun sunt păziţi. Cei ce cântă colinde alungă duhurile rele.

Demult, în noaptea de Crăciun, doi fraţi se întorceau după şapte ani de cătănie la casa părintească. Nerăbdători să îşi revadă tatăl după atâta amar de vreme, au mers fără oprire zi şi noapte. Se apropiau de casă bucuroşi. Nimic nu îi mai putea speria acum, nici măcar duhurile ce se nasc în noaptea întunecată. La răscruce le-au ieşit în cale lupi fioroşi. Ce puteau face? Au scos arma şi-au ochit. De îndată ce au tras cu arma, le-au sărit în cale alţi lupi. Au tras iar, dar tot alţi şi alţi lupi se aruncau pe ei să-i sfâşie. Au priceput atunci că nu e lucru curat şi s-au înfricoşat. Ştiau de-acum că luptă cu duhurile rele. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Spaima i-a copleşit într-un târziu şi cei doi fraţi s-au prăbuşit în omăt leşinaţi.

Oamenii din Cetea i-au găsit a doua zi îngheţaţi. Au priceput imediat zbuciumul feciorilor. Pe drum şi pe copaci era puzderie de gloanţe. Un vecin i-a recunoscut şi i-a adus bătrânului vestea că i s-au prăpădit copiii. A mers omul tot într-un suflet până la ei. Când i-a zărit îngheţaţi în zăpadă a gemut de durere şi şi-a dat duhul lângă ei.

20oct2017

Tata, Doamne iartă-l, zicea că sunt zâne. Şi zâne bune, şi zâne rele. La zânele bune le zicea Sânziene şi la cele rele, Iele le zicea…

Era vorba pe vremuri şi de locuri rele… Era la noi în sat, de la Podu’ Carului în sus, către Comoară, o răscruce, unde uliţa se întâlnea cu un părău. Pe părăul ăla să zicea că vin duhuri necurate şi că umblă în voie pe-acolo. Era drum, dar nu umbla nimeni noaptea pe-acolo, că ziceau oamenii că-i loc rău… Toţi oamenii ocoleau locul ăla…

Despre Sânziene, tata spunea că vin la timpul lor În Comoară.

– Draga tatii, zicea dumnealui, eu chiar am văzut jucând Sânzienele! Aşa zicea, ca şi când mi-ar fi spus o taină…

– Cum se poate asta, tată? îl întrebam eu.

– Asta a fost demult, dar am rămas mirat, că rar se întâmplă să le vadă cineva…

– Şi cum le-ai văzut, tată?

Ne povestea: „Le-am văzut pe lună, odată, seara când veneam de la coasă… Noi mergeam la lucru mai departe de casă, că aveam un loc la care-i zâcea la Table. Asta era la câţiva kilometri de casa noastră.

Mama mi-a băgat în straiţă şi am lucrat până seara, că mâine era sărbătoare. Erau Sânzienele. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul era o sărbătoare mare şi toată lumea o ţinea. Am mâncat şi aşa mai lângă seară am băut un păhăruţ de vinars şi am zis să mai dau până se mai vede afară… şi-am mai dat cu coasa, până când a venit seara… S-a înserat şi după ce am lăsat lucrul, atâta de obosit am fost, de am adormit…

N-am dormit mult, că într-o vreme m-am trezit şi am pornit să vin către casă. Când m-am trezit, era luna pe cer ca ziua… Era departe de acolo până acasă. Am trecut de un loc unde aveau oamenii vii şi după ce am trecut de via lui Crâsnicu’, am auzit aşa, o muzică faină şi lină… Am trecut de grădina lui Prinţăru, şi aproape de părău m-am oprit.

«Cine să fie aici, că doară aici nu stă nimeni?» Am stat un pic în loc şi m-am gândit: «Doamne, ce muzică să fie asta?» Prima dată m-am gândit la rău: «Doamne, iartă-mă, doară nu vine ăl rău de pe părău, să-mi iesă-n cale!?…» că acolo aproape era şi Părăul lui Lipa şi acolo se vorbea că umblă ăla necurat… Părăul ăla cobora în grădina lui Nicu lui Tăpălagă… Era un părău şi era cărare pe lângă părău… «Doară nu-i dracu, că dracu n-are aşa muzică faină. Dacă ar fi dracul, n-ar fi aşa muzică faină aici!…» şi am stat un pic în loc…

Am ieşit mai sus. Acolo era un loc frumos… Avea loc acolo Iuănuţ din comoară… El era cioban şi îşi gunoia locul şi avea bucate faine… Dup-aia era locul lui Goronea şi dup-aia era al nostru… Era acolo un nuc mare şi o bucată de pământ drept, bun de grâu şi de cucuruz… Atunci era semănat cu grâu, că mai demult şi holdă se făcea acolo… Iar am mai stat un pic în loc şi am văzut licărind ceva în grâu… Am mai făcut câţiva paşi mai sus şi am văzut nişte fete faine. Nu le-am văzut la chip, dar erau ’nalte-’nalte… Erau cu părul lung, despletit… Toate păreau că-s blonde, sau poate numai aşa mi s-au părut mie, că era lună… Era o lună ca ziua…

Faine fete!… Cântau şi jucau. Se ţineau de mâni şi jucau prin grâu. Holda era mare şi frumoasă ca înainte de secere, că era începutul lui iulie şi m-am gândit «Doamne, nu mă lăsa! Ce-i cu fetele estea ce joacă-n grău şi de unde-au venit cu aşa haine lungi şi albe?» că mai demult mai veneau fete de pe sate să joace, dar jucau ziua, nu noaptea-n grâu. «Doamne, nu mă lăsa! Oare nu văd bine?!… Îs treaz? Oare nu dorm? Că doară n-am avut cum să adorm pe Comoară în sus!…»

O vreme, m-am pus jos şi le-am ascultat, dar dup-aia m-am tot dus, până m-am apropiat acolo un pic şi când m-am apropiat, nu le-am mai văzut. Aşa au dispărut, de gândeşti că nici n-au fost… Cred că m-au simţit că-s şi eu pe-acolo că s-au oprit din cântat şi s-au dus. Dintr-odată nu le-am mai văzut defel…

Când am venit acasă, mama mă aştepta.

‒ Doamne, măi copile! a trecut de miezul nopţii, şi tu nu mai vii!… Unde-ai stat atâta?

‒ Am tot cosit acolo, mamă, am tot lucrat, până când s-a-ntunecat… Până-am ajuns, a fost târziu… Uite, mamă, ce-am văzut acolo!… Nişte fete cu rochii lungi, cu părul lung, jucau în grâu..

– Alea or fost Sânzienele, a zis mama. Măi copile, tu ai văzut Sânzienele, dragul mamii. Nu fi necăjit!… Asta-i semn că îi avea noroc mare… E semn bun… că acuma-i Noaptea de Sânzâiene… Fetele elea jucau, că era Noaptea de Sânzâiene.

– Tată, nu cumva ai visat? l-am întrebat noi.

– N-am visat, dragele mele. Asta chiar aşa a fost… Eu atunci eram tânăr şi curat… nu eram căsătorit şi tare am rămas mirat de ele…

– Tată, oare cum de or venit ele să joace chiar în Comoară?

Comoara-i un pământ sfânt, dragii tatii, dacă Sânzienele, zânele bune, coboară acolo… Ele pe unde umblă aduc belşug şi ocrotesc locul de rele.

Dacă vă spun, ce durere a fost la ei în familie când au fost duşi trei fraţi odată în război… Ioan, Vasile şi Ştefan. Unchiu Ioan, care-i moş la Nelu Boldea, n-a mai venit. Unchiu Ştefan a venit când s-a terminat războiul, cu trupul plin de schije. Nici nu s-a mai însurat, săracu’… El a prins o patrulă de ruşi şi a primit pentru fapta lui Crucea de fier, cea mai mare decoraţie a nemţilor. Nu ne-a spus unde şi-a ascuns-o, să nu afle de ea cei de la Securitate. Şi-a făcut singur casă, dinsus de casa lui moşu şi a săpat singur o fântână adâncă de nouă metri.

Tata, Doamne iartă-l, a fost rănit de o schijă şi pe când se apropia sfârşitul războiului s-a întors acasă rănit la cap. S-a făcut bine… şi s-a mai putut bucura de viaţă… Fraţii lui n-au avut aşa noroc…

20oct2017

La noi în sat, la Cetea este o peşteră. Nu m-am băgat niciodată în ea, că mi-a fost frică, dar treceam pe lângă ea câteodată, când mergeam cu vacile. Pe-acolo, locu-i mai pietros… Se întâmpla să mă duc câteodată şi cu tata şi atunci el cosea şi eu îngrijeam de vaci. Îl ajutam şi eu cum puteam, că mai împrăştiam brazdele… Acolo este o fântână cu apă bună-bună… Fântâna aia n-a secat niciodată… Tata îmi povestea când stăteam cu el că pe-acolo, pe vremuri, au fost strămoşii noştri, dacii. Zicea că ei au avut acolo o aşezare.

‒ Ce făceau aici dacii?, îl întrebam eu.

‒ Se ocupau cu albinele şi cu animalele… Toată partea asta a fost a lor…

Când mai găseam cioburi, ca orice copil, le adunam şi tata zicea:

‒ Vezi Leonoră, ăsta a fost un blid de-al dacilor. Asta a fost o oală…

‒ Tată, cum au fost dacii?

‒ Au fost oameni drepţi, Leonoră, şi bogaţi…

Eu am crescut pe o străduţă la care-i zice Comoară, aşezată cu un kilometru mai în sus de sat. Acolo erau câteva case în care stăteau oameni, dar erau mai mult vii sau locuri pe care oamenii puneau porumb şi grâu sau le lucrau ca grădini. După ce am auzit că dacii au fost oameni bogaţi, am crezut că acolo, la noi, nu se poate să nu fi ascuns ei ceva bogăţii: oale cu bani de aur sau argint, căci aşa îmi închipuiam eu o comoară… O fi avut vreunul avere multă, m-am gândit eu, şi a ascuns-o în pământ. De-aia poate că se cheamă locul acesta „Comoară”

După ce m-am făcut mai mărişoară, tata m-a-ntrebat:

‒ Leonoră, tu cum crezi că-i o comoară?

‒ I-aşa un loc plin de bani şi de aur…

‒ Draga tatii, aia nu-i comoară… De la Ionuţ Ciobanul către noi în sus, pe o parte este o vie bogată, plină toamna cu struguri. Pe cealaltă parte este o grădină plină de pomi… (Aşa era…) Dinsus de grădina lui Constandinu Prinţărului sunt câteva bucăţi de pământ bune, a lui Ionuţ şi a noastră, şi dacă le diregem cu oile şi cu animalele, pământu-i bun. Vezi tu, Leonoră, moşu-to Victor a fost o comoară, că a altoit o grămadă de pomi şi de vii. Comoara-i pământul bun, lucrat ca lumea, şi omul harnic şi gospodar… Nu banii şi bogăţiile…

Mai jos de casa lui Niculae Crişan aveam o grădină. Moşu a făcut de aveam tot felul de pomi. Acolo noi aveam dintr-un păr sau dintr-un măr trei feluri de poame. Şi-acum noi avem un păr cu două feluri de pere. De la cireşele din mai şi din iunie, până toamna când erau ultimele poame, noi acolo aveam toate fructele. Şi tata altoia. Toţi măceşii care erau pe marginea drumului îi altoia şi îi făcea trandafiri: roşii, albi, roz…

Şi tata, şi unchiu Simion au ştiut carte bine… Mama n-a ştiut carte. A-nvăţat-o să scrie tata. Tata aşa un scris frumos a avut, de ziceai c-a fost director… Şi când te gândeşti că în zilele noastre sunt copii care nu mai ştiu carte, că nu mai vreau să înveţe…

Când eram eu copilă, erau în Comoară pietre şi flori cum nu găseau niciunde altundeva. Eu acolo am crescut, acolo am copilărit şi a fost frumos. Când eram mică, aveam o singură păpuşă la care i-a făcut mama o rochiţă. Mama era foarte pricepută să facă lucru de mână. Am ţinut iepuri de Angora, îi pieptăna şi din părul lor pe care ea l-a tors, mi-a făcut o rochiţă şi o bluză. Dacă am văzut că a rămas un pic de material, i-am spus:

‒ Mamă, fă-i o rochiţă şi la păpuşă, şi mama i-a făcut. Era o păpuşoacă mare, din cârpe… Nu era urâtă… Ieşeam cu ea când aveam un pic de vreme pe Piatră la Pătruţ, peste drum de casa noastră, între nuci. Acolo mă jucam.

Nu departe era o piatră care mă speria, de nu vă pot spune… Era între părău şi drum, dinsus de grădina lui Afrim, pe-o dungă, către cale. Pe-acolo urcau oamenii cu vacile… Era neagră, mare, toată găuri… Avea fel de fel de găuri şi de ascunzişuri în ea… Pe lângă piatră, cărarea ocolea un pic…

Ziua, când bătea soarele pe ea, piatra asta strălucea ca diamantul, numai când şi când… Seara, cine o vedea din sat licărind, putea gândi că-i o piatră năstrămată… Ea şi acum e acolo, că piatra nu o poate măcina atât de uşor timpul… Când venea târziu de la lucru, mama mă mai trimitea în sat, să aduc câte ceva de mâncare.

‒ Du-te, Leonoră până la boltă!

Mă duceam, dacă mă trimitea mama, dar atâta îmi era de frică… Când ajungeam lângă ea, mi se făcea frică să nu strălucească. Când trebuia să trec pe lângă piatra asta, aveam impresia că ies din ea capete de şopârlă… Mi se părea că-i ceva ciudat pe-acolo şi de speriată, parcă zburam, nu alta… Când şi când întorceam capul înapoi, să văd dacă nu cumva mă ajunge cineva din urmă…. Odată, chiar a ieşit din ea ceva şi s-a aruncat către mine.

Poate că o fi fost numai o şopârlă speriată, dar cum vorbeau bătrânii de balauri, mie nu ştiu ce mi s-a părut… Înapoi, era şi mai rău, că nu era curent şi veneam prin întuneric… Toată viaţa de-atunci mi-a fost frică de piatra aia şi am ocolit-o…. Altfel, nu eram fricoasă…

Cum treceam de ea, era Pusta. Pusta era un loc plin de verdeaţă… Nu ştiu de ce i-o zis „pustă”, când acolo era un colţ de rai… Gândeai că Dumnezeu Sfântul a pus raiul acolo… Un loc frumos ca acela eu altul n-am văzut…

Era o iarbă mică, verde spre alb, cu păiuş. Nu se făcea iarba mai mare de-o palmă, dar vara atâtea flori erau acolo, de nu vă puteţi închipui… Toate florile sălbatice, de toate culorile erau acolo… Nu ştiu de unde ieşea atâta floare…

Într-o parte, în stânga drumului şi acolo este o piatră mare cât o uşă de beci, dreaptă, ca o masă… Are vreo şapte-opt metri de lungă şi cam patru metri de lată. Parcă acuma o văd… Asta era o piatră caldă şi bună, ca o pâine de pe vremea uriaşilor, învrâstată cu negru şi cu alb… Piatra asta îmi era ca o prietenă. Nu era zi, când veneam de la şcoală, să nu trec pe la ea. Mă urcam pe ea şi stăteam o vreme cu ea, că era caldă de la soare. Anul trecut m-am dus până acolo, că mi-a fost dor… M-am dus s-o văd… Lângă ea creşte acum un nuc. N-am mai văzut-o, că aproape a acoperit-o pământul… Mult m-am învârtit până mi-am găsit piatra…

Acuma, piatra aia de care mă speriam eu s-a acoperit cu pământ… Era lângă drum şi locul s-o ţârăit… A venit pământul peste ea… Comoara nu mai este cum era odată… Bătrânii au murit, oamenii au lăsat locurile pustii şi s-a-mpădurărit cu acăţi şi cu pui de prun…

20oct2017

Mi-a spus Fostoc, ne povesteşte domnul profesor, călăuza noastră, că în vremea voievozilor de demult, când oamenii se băteau cu paloşele, un conducător a fost rănit şi a fugit aici către Cetea. A venit către Cetea de pe drumul de la Benic, pe Calea ungurilor, şi a căzut jos, că-i era sete şi era rănit. Un om de pe-aicea, de pe la Trestia, l-a găsit şi i-a adus un colop de apă, că acolo era o fântână… A băut apa şi s-a spălat şi a zis:

‒ Dacă Dumnezeu ajută să trăiesc, voi face o fântână cu lanţ de aur la fântâna de unde am băut apă, că eu am căutat apă şi n-am găsit, fiind străin.

Când au venit duşmanii să-l prindă, l-a trezit o muscă şi zice că s-a ascuns în peştera de la Vârv… şi acolo, de seara până dimineaţa, un păianjen o ţesut o pânză. Duşmanii l-au căutat peste tot şi când au ajuns în faţa peşterii au zis:

‒ Hai să căutăm şi aici! a zis unul.

‒ Nu poate fi aici, pentru că uite, o pânză de păianjen şi acolo n-a intrat nimeni, că-i pânză de păianjen! a răspuns altul şi aşa a scăpat omul…

După ce s-a-ntors a făcut o fântână cu lanţ de aur. La Cetea s-a păstrat amintirea fântânii cu lanţ de aur de la Bugnea… Acum, la toată partea aia îi zice La Bugnea. Locul este pe la Pietriceaua… Nimeni dintre ceteni nu ştia, în afară de Fostoc, povestea cu lanţul de aur…

20oct2017

Când treceţi prin locuri pustii, ne povesteşte baciu Trăienuţ, puteţi întâmpina fel de fel de primejdii, şi ce bine-i atunci să ştiţi cum vă puteţi feri de ele. Dacă se face un vârticuş de vânt în faţa ta, ar fi bine să vă faceţi cruce şi să vă rugaţi de Dumnezeu să vă ocrotească sau de ele să vă lase-n pace. Spuneţi: „Fereşte-mă, Doamne, să nu dau în d-estea!” sau „Vânturi vântoasă,/Duce-vi-ţi pe calea-ntoarsă/Pe unde umblaţi,/Nimica să nu stricaţi!/De mine nu vă-apropiaţi!”, că dacă apucă ele să te împresoare, dai de rău… Îţi pot ieşi bube pe tine, ori alte năcazuri…

Dacă se nimereşte ca să prindă, cele din vânt să dea peste vreun animal, animalul se-nvârte roată şi nu mai ştie de capul lui. Dacă ştii să-i descânţi scapă, dar dacă nu ştii să-i descânţi, poate să se îmbolnăvească şi să moară… Îmi amintesc din vremea copilăriei că bună-mea s-a întâlnit cu un vârtej de vânt şi i-au ieşit pe trup nişte bube pe care ea le numea „blânde”. Eu atunci nu aveam mai mult de zece-doisprezece ani, dar eram un copil pe care te puteai baza.

– Trăienuţ dragă, mi-a spus buna, du-te până la Cristeşti, la Muierotca, că aşa-l poreclea pe omul care ştia să descânte, şi spune-i că mi-au ieşit blânde pe corp, că ştie el ce să facă…

– Bine, bună, i-am răspuns eu şi m-am dus.

Buna mi-a pus o bucată de slănină, asupra căreia să rostească omul respectiv descântecul, şi o sticlă de vin, ca plată pentru el. Am ajuns la descântător acasă, dar nu l-am găsit, era dus cu vitele. Am întrebat cum pot să ajung la el şi oamenii m-au îndreptat până l-am găsit. I-am spus pentru ce m-a trimis buna la el, i-am dat sticla de vin şi bucata de slănină şi el s-a apucat de descântat. Şi-a scos brişca de la curea şi a început să înţepe slănina mărunt-mărunt şi în vreme ce o înţepa a început să caşte: „Aaaa!” „Aaaa!”

– Să ştii, copile, că-s d-elea din vânt…

Nu ştiu de ce căsca. Poate să fi căscat pentru că îi era somn, dar se putea ca somnul să fi fost ceva în legătură cu descântecul. Nu mai ştiu precis cum zicea, dar cuvintele lui erau ca un fel de poveste pe care a repetat-o de mai multe ori cam aşa: „Mă dusei până la un pom/ să-l curăţ de uscături/ Din vânt până-n pământ/ Din pământ până-n vânt/ Mă-ntâlnii cu ele jucând/ De mână ţânându-să/ Lângă mine lăsându-să/ – Haideţi, frumoaselor/ Zânelor, vântoaselor / S-o curăţaţi pe femeia aceasta/ Ce-o dat de necaz/ S-o faceţi sănătoasă/ Voioasă/ Cum Dumnezeu a lăsat/ Fie-vă darul binecuvântat!” Poate că mai era, dar nu-mi aduc nici eu tot descântecul aminte…

După ce a terminat, mi-a dat slănina să o duc la buna şi mi-a spus aşa:

– Acum, Trăienuţ, du-te acasă, dar ca să fie descântecul de leac, până acasă să nu te uiţi înapoi!

I-am mulţumit şi am plecat către casă. Nu m-am uitat înapoi. Am ajuns acasă, i-am povestit frumos la buna cum am umblat şi ce-am văzut şi din slănina descântată ea o făcut papară şi am mâncat-o amândoi, că trebuia s-o mănânce dacă voia să se facă bine… După ce m-am dus eu la Dealul Mocanului, n-a trecut mult şi buna s-a făcut bine.

20oct2017

 Domnul Grigore Cristea povesteşte că la Cetea a trăit un boier mare care s-a refugiat aici din Ţara Românească. El avea o fată foarte frumoasă de care a fost îndrăgostit chiar Mihai Viteazul. De dragul acelei fete, Mihai Viteazul a luat măsuri să se facă o biserică din lemn în satul Cetea, în uliţa Chitulii. Această biserică s-a făcut sub conducerea preotului Gavrilă Chitulea.

Astăzi biserica nu mai este. N-au mai rămas decât nişte pietre de la fundaţia ei şi crucea de piatră a preotului Chitulea, într-o curte, lângă gard, că el era în slujbă aici, când s-a construit biserica…Popa stătea acolo, într-o casă bătrânească…

În legătură cu Mihai Viteazul, domnul Traian Cădan povesteşte că sub construcţia care adăposteşte astăzi expoziţia etnografică din Cetea era cândva o pivniţă cu boltă. În această pivniţă a coborât însuşi Mihai Viteazul şi a gustat renumitul vin de Cetea, care are gustul dulce şi amar al sărutului domniţei Velica, vorba unui mare povestitor din sat.

Doamna Veronica Nicoară din Galda de Jos, născută în Cetea, ştie că această biserică a risipit-o focul pus de un om din sat, a cărui familie a avut de îndurat apoi mari suferinţe şi că sub această biserică au fost câteva cripte şi un tunel lung. Există multe poveşti legate de dragostea lui Mihai Viteazul pentru această femeie. Într-o lucrare recentă, doamna Manuela Giorgiu Homănă din Stremţ povesteşte că după moartea domnitorului Mihai Viteazul, frumoasa prinţesă a plecat în Italia şi a avut o fiică. După moartea mamei sale, fiica acesteia a revenit la Cetea şi a locuit în castelul care era ridicat în locul în care astăzi se găsesc pivniţele de la Vaida.

20oct2017

Se povesteşte că în vremuri vechi, poate că şi cu o mie de ani înaintea timpurilor noastre, de undeva de la Miazăzi, de dincolo de munţi, poate că şi de dincolo de Dunăre, au ajuns prin partea Cetii trei călugări. Le-au plăcut locurile sălbatice şi liniştite de aici şi au cerut îngăduinţa să zidească în partea de sus a satului „La cărămizi” o bisericuţă.

– Suntem de acord, au spus la început oamenii şi chiar s-au arătat bucuroşi până în ziua în care călugării s-au apucat de lucru. Văzând că nou-veniţii chiar se apucă de lucru, între ceteni au început neînţelegerile:

– Parcă nu-i bine s-o facă acolo…

– Parcă ar fi mai potrivit s-o ducă spre Ciurila, ori dacă nu, mai către Faţa Pietrii…

– De ce-i grabă? N-ar trebui, să aşteptăm…

Cel rău strecura între ei sămânţa dezbinării, căci le părea rău să dea călugărilor locul…

Călugării au plecat la Râmeţ şi au făcut acolo mănăstirea. Legenda spune că plecând, călugării aceia au spus aşa:

– O, săraci ceteni, care nu puneţi împărăţia lui Dumnezeu mai presus de toate celelalte, nimic nu se va alege din lucrul vostru, căci ce faceţi azi, mâine desfaceţi…

Oamenii aşa sunt în Cetea şi acum. Vorbesc, vorbesc, se târguiesc… hotărăsc ceva seara, şi dimineaţa nu mai ţin seama de ce-au hotărât. Ce vorbesc astăzi, mâine nu mai este valabil… Totdeauna când au vrut să facă ceva, la început au fost de acord, dar după aceea nu s-au mai înţeles.

Nana Istină povestea că oamenii de demult din Cetea ştiau despre neajunsul acesta al firii lor şi mai făceau şi glume pe seama lui. Tatăl dumneaei îi povestea că bătrânul Radu, care a avut în Cetea moară, avea un copil în America şi-i trimitea bani. El a plătit oameni să-i aducă de prin alte părţi ţiglă şi cărămidă pentru ceva construcţii…

Când îi vedeau oamenii pe cetenii încărcaţi cu materiale, câte unul îi întreba:

– Măi, ce faceţi voi de duceţi atâta cărămidă şi ţiglă?

Stiodoroi, un om mai poznaş care conducea cărăuşii, răspundea…

– Facem mănăstire-n Cetea…

Din păcate, astăzi acest duh al nestatorniciei, ai lipsei de caracter s-a întins ca o umbră peste cei din neamul nostru şi foarte rar mai găseşti oameni care să se ţină de cuvânt nu numai în Cetea, ci peste tot…

20oct2017

Este o poveste, ne spune baciu Sabin, despre onaci, nişte oameni mari, un fel de uriaşi care au trăit pe vremuri şi pe care i-a pedepsit Dumnezeu… pe „La Pietri”, prin locurile unde-i acum „Crucea lui Crişan”. Să vă spun o întâmplare, care mi s-a petrecut când eram tânăr.

Când eram eu de vreo 16-17 ani, aveam un prieten bun, pe Semi al lui Mocăneţu. El era cam de vârsta mea… Îl chema Simion, dar noi îi ziceam Semi… Aveam amândoi boi şi lucram împreună, ca să ne fie mai uşor. O zi mergeam la lucru eu la ei, o zi venea el la lucru la noi… Mergeam la plug, la coasă, căram cu boii gunoi…

A venit timpul de coasă… Aveam mult de coasă la munte în Albie, lângă Tecşeşti şi era departe până acolo. Plecam lunea şi veneam acasă numai pe sfârşitul săptămânii. De la noi la Tecşeşti sunt vreo doisprezece kilometri. Făcea mama sau buna un cuptor de pâine, ne băgam cu noi ce-aveam: roşii, castraveţi, ceapă, brânză, slănină… Lega mama vaca înapoia carului, să avem acolo cu noi şi lapte, şi ne duceam…

Am mers atunci până acolo, eu, Semi, tatăl său şi moşul. Două zile am cosit şi s-a nimerit ca a treia zi să fie sărbătoare. La noi, pe timpul acela în sărbători nu se lucra. Nu se cosea, nu se aduna fân… nimic nu se făcea… Auzind că-i sărbătoare, eu am zis către moşul:

– Moşule, dacă mâine-i sărbătoare, noi mergem în sat la joc, că suntem copii tineri…

– Măi copii, o zis moşu, eu aş zice să staţi să vă odihniţi, dar dacă voi aşa vreţi, treaba voastră… dar poimâne dimineaţă pe când se face ziuă, să fiţi înapoi, să ne-apucăm de coasă devreme…

– Bine, moşule!

Noi am venit acasă, în sat… Am mers ca feciorii la joc… am jucat, ne-am petrecut, am apucat în poveşti cu fetele…Ne-a apucat târziul şi nu ne prea venea să ne întoarcem la coasă, când ne gândeam la drumul pe care-l aveam de făcut înapoi…

La o vreme, prietenul ăsta cu care eram zice către mine:

– Măi Binule, ştii ce zic eu?

– Ce?

– Hai să mergem din seara asta în sus, să nu mai stăm până dimineaţă, că dacă pornim acum, pe la două-trei, după miezul nopţii suntem acolo… Ne culcăm câteva ore şi când se face ziuă ne apucăm de coasă.

– Măi Semi, nu zici tu rău, hai să ne ducem din seara asta!…

I-am spus mamei să ne pregătească de mâncare şi după ce a trecut de miezul nopţii, ne-am luat rucsacii în spate şi am pornit.

– Măi copii, a zis mama, cum vă duceţi voi până acolo noaptea?

– Mergem, mamă, că doar suntem tineri şi nu facem multă vreme până acolo…

Am plecat. Mergeam pe-aici în sus, către Pietri, atunci nu era drumul nou care s-a făcut pe sus, era doar drumul pe dedesubt, pe lângă cascade. Drumul era îngust, era mai mult o cărare, dar ca să-l străbatem cu pasul era bun…

Acolo, după ce suiam o pantă mare, era o fântână. Fântâna şi-acum este acolo, dar apa pare că i s-a mai împuţinat… Când ajungem noi lângă fântână, Semi zice către mine:

– Stai, măi Binule, să ne astâmpărăm setea şi să ne odihnim un pic, că în sus nu mai avem apă, până ieşim la Ştiburoi şi după aceea o luăm în sus…

Numai acolo era o altă fântână… Am pus rucsacii jos şi am stând acolo am văzut venind către noi doi iepuri. Eu m-aplecat să beau apă din fântână şi un iepure a venit până la capul meu. Eu m-am aruncat să-l prind, dar nu am putut. Celălalt s-a dus către Semi şi el s-a aruncat după el şi l-a prins. Era mărişor iepurele…

– Îi bun, că azi mâncăm un grătar sau o tocană de iepure, ziserăm noi între noi.

Ne gândirăm noi cu ce să-l legăm, că iepurele se cam zbătea… Rupserăm merindeaţa, îl legarăm de picioare şi îl băgarăm într-un rucsac.

Eu luai mâncarea, el rucsacul cu iepurele şi o apucarăm la deal. Era panta mare şi când să ieşim deasupra la Ticuiata, acolo era o cruce. În dreapta noastră era un părău, dar nu era prea mare. Mai aveam aşa, ca vreo cincizeci de metri până la cruce şi Semi zice către mine:

– Măi Binule, eu nu mai pot duce rucsacul. Nu ştiu de ce este atât de greu, dar nu-l mai pot duce, că nu mă mai ţin picioarele… Gândeşti că pietre am în el…

– Lasă-l jos, să văd ce-i, zic eu. Nu cumva muri iepurele, de trage aşa greu?…

M-am dat să-i iau rucsacul din spate şi am văzut că avea dreptate. Era greu, de nici bolovani să fi băgat în el nu puteau să tragă mai greu…

Când desfăcui rucsacul iepurele odată săltă şi trecu ca o nălucă dincolo de părău, că părăul era chiar lângă cărare. Am înlemnit când am văzut că a ieşit afară, că doar l-am legat de picioare bine, dar se vede că s-a dezlegat… De acolo a luat-o la deal, până aproape lângă cruce.

Necăjiţi că-l scăparăm, noi ne uitam în urma lui, când îl auzim:

– Aşa, proştilor, m-aţi adus la deal în spate!…

Cum vorbim noi acum, aşa a vorbit… Ne-am uitat unul la altul cu gura căscată şi nu ştiam ce să facem. Am ieşit la cruce, am lăsat rucsacurile jos şi ne-am odihnit… Acolo totdeauna făceam popas…

De-acolo trebuia să coborâm către vale. Până acolo a fost lună ca ziua, dar dacă ne-am băgat în pădure, luna nu s-a mai văzut… Nu ştiu, de la întunecime, ori de la întâmplarea asta cu iepurele, pe amândoi ne-a cuprins o frică mare şi când auzeam câte o frunză fâşâind, ori câte o creangă trosnind, ziceam „Ajută-ne, Doamne!” şi „Doamne, fereşte-ne de rău!”

Când am ieşit din pădure iar la lumină, eu am zis către Semi:

– Măi Semi, ce-a putut fi cu iepurele ăla, de trăgea aşa greu?

– Nu ştiu, Binule, nu ştiu, dar nu m-au mai ţinut picioarele să-l duc…

Dacă am ajuns la munte, ne-am pus şi ne-am culcat în colibă, că aveam acolo adăpost bun… Dimineaţa le-am spus la ai noştri ce-am păţit cu iepurele:

– Moşule şi nene Simioane, iacă ce-am păţit: a venit un iepure şi l-am prins şi l-am băgat în raniţă şi când să ne-apropiem de Crucea lui Crişan n-am mai putut duce raniţa. Picioarele păreau că ni se rup de la genunchi, de cât trăgea de greu…

– Măi copii, de-astea pe-acolo la mulţi li s-au întâmplat, că de-aia îi şi pusă crucea aia acolo…

– Moşule, dar de ce-i zice acolo şi Crucea Onacii sau a onacilor?

– Bătrânii ziceau că ar fi trăit pe-acolo un neam aparte de oameni mari, la care le zicea onaci. Pentru ceva vină, ar fost blestemaţi şi s-au făcut cu toţii iepuri. Se zice că numai atunci scapă de blestem şi se fac iar oameni, dacă cineva îi suie dealul ducându-i în spate.

20oct2017

Povesteau bătrânii că pe vremuri trăiau pe pământ, laolaltă cu oamenii, uriaşi pe care Dumnezeu i-a nimicit. Prin partea Mogoşului trăiau oloşii, uriaşi buni, care cândva au băit în minele de aur. Ei călcau de pe-un munte pe altul, construiau turnuri şi cetăţi pe care vremea le-a risipit până să ajungă la noi. Numai din loc în loc, când vedem câte o stâncă rămasă singură, putem gândi că trebuie ca ei s-o fi dus acolo şi n-au mai apucat să o aşeze unde ar fi vrut.

Mai spuneau bătrânii că pe lângă uriaşii buni au trăit şi uriaşi răi care purtau mare duşmănie neamului omenesc. Celor răi le zicea curuţi şi pe vremuri casele vechi aveau ferestrele atât de mici, ca ei să nu-şi poată băga mâinile în ele şi să-i scoată pe oameni afară. La Cetea, în locul pe care bătrânii îl ştiu cu numele de „La pietri”, iar cei mai tineri de „Băile romane”, a trăit un asemenea neam de uriaşi.

Când Dumnezeu a trimis pe lume potopul, apa i-a dus şi pe ei la vale şi chiar dacă au fugit îngroziţi, pesemne că s-au înecat cu toţii. O femeie din neamul acestor uriaşi avea o fată. Văzând că apele cresc mereu, fata a cerut ajutorul mamei ei şi chiar dacă era mărişoară, mama a luat-o în braţe. Dumnezeu a prefăcut-o pe mamă şi pe fiica ei în piatră. Stânca este şi astăzi acolo, ca oamenii să vadă că uriaşii, cât de răi or fi fost, şi-au iubit copiii. Oamenii îi zic stâncii aceleia Măriuţa, dar eu cred că Măriuţa trebuie să fie fata din braţele mamei, iar pe mamă, Maria trebuie s-o fi chemat.

Bătrânii spun că Dumnezeu a nimicit neamul uriaşilor ca să facă loc pe pământ oamenilor; au murit, dar nu toţi au avut acelaşi sfârşit. Unii, care erau mai blânzi, au murit de bătrâneţe. Pe alţii, care erau mai cruzi şi mai pătimaşi, i-au ucis îngeri cu lănci de foc veniţi din cer. Au fost şi uriaşi pe care Dumnezeu i-a făcut să scadă până la măsura oamenilor, ca să cunoască smerenia.

La Cetea, în afară de femeia de uriaş şi de fiica ei împietrită, se mai află o urmă a vieţuirii lor. La Firezariu, aproape de locul unde şi acum se mai poate vedea o piatră de moară tăiată în stâncă, se povesteşte că trăia un uriaş care stătea cu fundul pe drumul ce duce spre cascade şi cu picioarele în apa văii. Atât de mult îi plăcea uriaşului să stea în acel loc, încât şi astăzi se mai văd în piatră urmele trupului său.

Se vede destul bine urma spatelui şi chiar urma pe care a lăsat-o acolo fundul uriaşului. Acolo s-au format două adâncituri ca două trocuţe şi pe vremuri copiii din sat aruncau cu pietre spre ele. Îşi puneau în gând o dorinţă şi voiau să vadă dacă ea se împlineşte. Ei credeau că dacă aruncă cu o singură piatră şi piatra rămâne acolo şi nu se rostogoleşte, dorinţa tainică, ce nu trebuia spusă nimănui, cu siguranţă se împlineşte.

Aşa a auzit de la nişte bătrâni nana Vetă şi ne-a spus-o şi nouă.

Părerea ta este importantă pentru noi. Răspunde te rog la patru întrebări referitoare la acest site.

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close