Legende din comuna Cricău

21oct2017

Spunea o bătrână de la noi din sat, povesteşte baciu Ştefan, că după ce luptele de la 1848 s-au încheiat, Avram Iancu venea în Tibru la preotul care slujea la noi pe vremea aceea. Preotul respectiv era fiul preotului care l-a ajutat pe Avram Iancu în timpul luptelor.

În Tibru, în faţa bisericii era un tei mare şi bătrân. Şi eu şi tatăl meu aşa l-am pomenit. Acum nu mai este, că a fost rupt de o furtună… De multe ori cred că Avram Iancu a stat de vorbă cu părintele Şandru la umbra acelui tei. Pe vremea luptelor lui Avram Iancu bisericuţa satului era de lemn, acoperită cu paie. După luptele lui Iancu, preotul de atunci, Mitruţ Şandru, a construit o biserică de piatră.

Se povesteşte că un om care era vecin cu popa i-a chemat la un pahar de vin… Acolo au povestit ei laolaltă despre răscoala lui Horea şi Iancu a vrut să vadă locul numit „Crucea Gutâiului” în care s-au întâlnit oamenii lui Horea cu soldaţii împăratului. Omul l-a dus pe Avram Iancu şi i-a spus:

– Aici s-a făcut armistiţiul de opt zile prin care românii au fost amăgiţi şi înfrânţi…

– I-au amăgit oamenii împăratului, şi pe ei, şi pe noi, a spus Iancu. Degeaba ne-am bătut şi ne-am vărsat sângele…

– Lasă, Iancule, că aşa îi soarta românului, să fie înşelat… dar odată şi odată tot vom birui, când vine ceasul rânduit de Dumnezeu pentru neamul nostru.

La noi, cum urci spre munte, satul se îngustează. De o parte sunt dealurile Gălzii, Mesentea şi Măgura Benicului care-i mai înaltă, iar de partea de către Alba se află Dealul Pleşu. Noi aşa l-am pomenit cu numele şi-i aşa şi acum, chiar dacă el s-a împădurit. La noi la Tibru, s-au întâlnit oamenii ce au coborât de pe Valea Ampoiului cu cei care au venit de la Mogoş şi de la Ponor. Şi de-o parte, şi de alta a satului ţăranii au aprins focuri şi au făcut planul să atace Castelul de la Galda.

Acolo, la Crucea Gutâiului, Iancu şi-a făcut cruce şi a vrut să plece mai departe, la târg la Teiuş, că toamna la Teiuş este un târg mare, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

– Cum să te duci, Iancule dragă, la drum acuma, când să lasă seara? Haida pănă la noi şi dimineaţă te duc eu cu căruţa. A fost de acord Iancu şi omul de la noi l-a dus la el acasă şi l-a primit ca pe un frate şi a rămas acolo până dimineaţa şi în ziua următoare s-au dus cu căruţa amândoi la târg pe la Benic sau pe drumul Mesentii şi de acolo, peste Dăneaţa, imediat au fost la Teiuş.

După întâmplarea asta, omul de la noi tot amintea de Iancu şi de-acolo i s-o zis Iancu. El a murit, dar un nepot de-al lui de la Benic a venit cu mamă-sa aici, s-a căsătorit… Eu îl cunosc foarte bine… Este mai tânăr ca mine… şi i-am zis:

– Măi, Aurel, cum îi pui nume la feciorul tău?, că i s-a născut ficior…

– Măi, Ştefane, zice, îi pun nume Iancu, după Avram Iancu al nostru.

Aşa i-a şi pus. Pe el îl cheamă Avram Aurel şi pe băiatul lui Avram Iancu… El avea doi fraţi cu pregătire… Unul era pe la armată, altul era secretar pe la Ighiu… El a fost om de nădejde în Benic… De câte ori ne-întâlneam, opream tractorul şi ne apucam de povestit amândoi… de poveşti din vremurile vechi, că poporul nostru, de când s-a pomenit el pe lume prin multe necazuri şi greutăţi a trecut…

21oct2017

În ziua de Paşti, pe vremuri când era Colectivul, să ştiţi că trebuia mers la semănat grâu şi porumb. Toată lumea ţinea ziua de Paşti, dar, fraţilor, ce puteau face oamenii, mergeau, că domnii îi trimiteau la semănat. Fiecare îşi punea în desagă ouă roşii, colac, câte un pahar de vin… Semănau ei ce semănau şi se mai opreau să schimbe bateria la tractor. În timpul acela ciocneau câte un ou, ziceau un „Hristos a înviat!” şi închinau câte un pahar de vin. Ce să vezi că au apărut şi domnii acolo la câmp. Să ştiţi că domnii totdeauna tot domni au fost şi vor fi! Erau trimişi şi ei de alţii să meargă să vadă, să controleze dacă oamenii fac treabă.

– Mă!!! zice un domn, voi acolo de ce nu semănaţi?

– Da’ pentru că nu suntem fraţi! a zis unul.

– …

 

20oct2017

Era odată un împărat care avea o fată foarte frumoasă. Când fata a fost de măritat, i-au venit peţitori, feciori frumoşi de crai şi de împăraţi din toate colţurile lumii. Dar fata nu voia să se mărite după nici unul. Ei îi era drag Soarele şi numai cu el voia să se mărite. Şi s-a tot rugat fata de împărat lui Dumnezeu să i-l trimită pe Soare de peţitor, iar Dumnezeu i-a ascultat ruga. A venit şi Soarele şi a peţit-o, iar fata s-a măritat după Soare. Şi era fericită şi îl iubea nespus de mult, dar avea o nemulţumire, aceea că nu putea să-i vadă faţa.

Într-una din zile s-a dus acasă la palat şi a întrebat-o pe mamă-sa, împărăteasa, cum să facă să-i vadă faţa Soarelui. Atunci mamă-sa a învăţat-o să ia o lumânare aprinsă şi, în timp ce doarme Soarele, să se uite la el. Zis şi făcut. Cum a ajuns acasă, şi-a pregătit lumânarea şi, în timp ce Soarele dormea, i-a privit faţa. Era neasemuit de frumos şi fata nu-şi mai putea lua ochii de la faţa lui. Din lumânare a căzut un picur de ceară pe faţa Soarelui. Atunci el s-a trezit şi, văzând-o, s-a mâniat şi a blestemat-o, zicând: „Atunci mă vei mai vedea, când umblând după mine vei rupe o pereche de opinci de fier şi o bâtă de oţel”. Degeaba a încercat fata să-l roage de iertare, plângând. A plecat şi dus a fost.

Fata, deosebit de mâhnită, s-a dus l-a palat, iar împăratul a dat ordin să i se facă o pereche de opinci de fier şi o bâtă de oţel şi a plecat în lume să-l găsească pe Soare. Ani de-a rândul a umblat prin lume căutându-l pe Soare fără niciun rezultat. Când şi-a rupt opincile de fier şi bâta de oţel şi nu mai avea nicio speranţă, l-a văzut pe Soare într-o fereastră. Acesta, văzând-o şi el, i-a zis: „Fiindcă ai umblat atâta prin lume şi m-ai căutat, să te prefaci într-o floare, care întruna să se uite după mine”.

Atunci, fata de împărat s-a prefăcut într-o floare care întruna caută după Soare şi căreia oamenii îi zic Floarea-soarelui.

20oct2017

Mai demult, un ţigan s-a întâlnit cu dracul, care săpa la nişte buruieni. Omul întreabă:

– Ce sapi acolo, măi drace?

La care dracul răspunde:

– Ia, nişte buruieni! Să ştii însă, că dacă peste trei zile nu-mi vei spune cum se cheamă buruienile acestea, te duc în iad. Dacă vei ghici numele lor, le voi împărţi cu tine.

Omul s-a dus acasă supărat. Mamă-sa, văzându-l, l-a întrebat de ce-i supărat şi el i-a povestit întâmplarea cu dracul.

– Nu fi supărat, că îţi voi spune eu numele buruienii.

Mama ţiganului era năzdrăvană. S-a schimbat într-o pasăre mare şi a zburat între buruienile dracului. Acesta, când a văzut pasărea, a început să strige:

– Hâş, pasăre, din tutunul meu!

Şi pasărea a zburat înapoi acasă, s-a schimbat în femeie şi i-a spus feciorului că buruienile dracului se cheamă tutun.

A treia zi, ţiganul s-a dus la dracul şi i-a spus că buruienile lui se cheamă tutun. Atunci dracul nu a mai avut ce face şi le-a împărţit pe toate cu el. De la acest fecior, buruienile s-au înmulţit peste tot locul. Şi fiindcă el le-a câştigat de la dracul, oamenii le mai zic şi buruiana dracului.

20oct2017

A fost odată un om sărac lipit pământului, care avea şi o grămadă de copii. Cât câştigau el şi nevasta lui, abia îşi duceau traiul de la o zi la alta. Fiind multe guri de hrănit, trebuia să meargă omul nostru des la moară cu câte o ferdelă de bucate.

Într-o zi plecă spre moară mai de cu seară şi, fiind mulţi la moară, i-a venit rândul târziu, astfel încât îl apucă miezul nopţii pe drum. Drumul spre casă trecea printr-o pădure şi omul vede înainte lui nişte fete frumoase cu părul lung care cântau şi jucau deosebit de frumos. Când ajunse în dreptul lor, omul zise:

– O, spori-v-ar Dumnezeu darul, că frumos mai ştiţi să cântaţi şi să jucaţi!

– Şi ţie să-ţi fie făina cu spor, numai să nu spui nimănui, că dacă vei spune va fi rău de tine.

Ajunse acasă cu bine, cu făina, iar nevasta lui făcu o mămăligă mare de sătură toţii copiii şi pe ei doi. Şi tot aşa, a doua zi şi a treia zi, şi peste o săptămână, şi peste o lună şi făina nu se mai termina. Nevasta lui, când văzu aşa minune, mereu îl întreba, curioasă, ce poate fi. Bărbatul nu voia să-i spună şi zicea:

– Taci, muiere, şi fă mâncare la copii şi nu mă mai întreba!

Femeia tăcu cât tăcu şi văzând că ferdela de făină nu se mai gată, ba mai mult, e tot aşa de plină ca la început, voia să ştie cu orice preţ minunea. Şi nu-l lăsă pe bărbat în pace până ce săracul om se hotărî să-i povestească întâmplarea cu zânele. De îndată ce-i spuse taina nevestii, făina se termină şi cu ea şi norocul lui.

A rămas tot sărac lipit şi a început să muncească iar din greu cu nevasta lui, ca să-şi hrănească copiii.

20oct2017

A fost odată un mare împărat, care trăia aici, pe lângă Cricău. Acest împărat aduna toţi feciorii din împrejurimi pentru oastea lui. Ei deveneau adevăraţi soldaţi şi îşi întemeiau familii pe lângă palatul împăratului. Căpetenia soldaţilor era Gherbeş, cel mai iubit şi mai înţelept dintre soldaţi.

De la un timp, fiica împăratului se plângea toată ziua că ea nu are pantofi. În fiecare zi împăratul chema la palat pantofarul regatului să-i facă fetei pantofi. Acest lucru nu putea dura o veşnicie şi împăratul începu să pună soldaţi de pază la odaia fetei să vadă dacă cineva îi fura pantofii noaptea. Nimeni nu se apropia însă de uşa odăii şi toţi soldaţii dispăreau.

Gherbeş cel înţelept fu chemat la împărat.

– Soldat Gherbeş, se vorbeşte în regatul meu că tu eşti cel mai înţelept dintre soldaţi, uite care este necazul meu… şi împăratul îi povesti tot. Te-aş ruga, Gherbeş, să iei tu locul soldaţilor şi să afli ce se întâmplă noaptea cu fiica mea!

– Bine, Înălţate Împărat! Voi încerca! De nu, capul să-mi stea unde-mi stau picioarele!

Veni miezul nopţii şi Gherbeş asculta şi privea prin gaura cheii la uşa fetei. Văzu cum fata se spălă pe tot corpul cu lapte, se unse cu miresme şi zbură prin hornul de la sobă. Intră şi el în odaie, făcu ce făcuse fata şi zbrrr! şi el prin horn. Ajunse în Pădurea de argint, Pădurea Zmeilor. Îşi puse în buzunar o crenguţă de argint, să aibă dovadă pentru împărat, şi văzu că fata juca şi petrecea cu zmeii noapte de noapte. Aşa rămânea fără pantofi….

– Înălţate Împărat, cheamă şi pe fiica ta şi ţi-oi povesti ce am văzut, zise Gherbeş. Îi povesti totul şi drept dovadă îi dădu crenguţa de argint.

– Gherbeş, Gherbeş, din cauza ta voi muri, dar te voi căuta şi bine nu-ţi va fi! zise fata împăratului.

Aşa se şi întâmplă, iar fantoma fetei umbla noaptea prin palat să-i facă rău lui Gherbeş.

Într-o noapte, aproape de zorii zilei, Gherbeş o ademeni departe de palat, lângă pădurea deasă de lângă Lacul Iezer. Atâta o fugări până când cocoşul cântă de trei ori. Fantoma dispăru şi de atunci nu a mai apărut.

20oct2017

Era un împărat care avea trei feciori. Cel mare şi cel mijlociu erau la casele lor. Cel mic era încă la curtea împăratului. Era harnic şi iubea animalele, mai ales caii. Calul lui era un cal fermecat, putea vorbi cu el, dar nimeni nu ştia acest secret.

Într-o zi, împăratul îl văzu cu cât drag îşi peria calul. Se duse aproape de el:

– Feciorul meu drag, eşti un om atât de iubitor şi harnic, când o să-ţi găseşti şi tu o fată să o iei de soţie?

– Tată dragă, eu vreau să o găsesc pe Mândra Lumii!

– Atunci ia-ţi calul şi du-te şi găseşte-o, adu-o la palat şi vom face nuntă mare!

Veni seara şi feciorul era tare neliniştit. Se duse în grajd la calul lui.

– Calul meu minunat, nu ştiu pe ce cale să mergem!

– Nu îţi face nicio grijă, eu ştiu încotro să mergem! Du-te acum şi odihneşte-te, dimineaţă pornim la drum.

Plecară ei s-o caute pe Mândra Lumii. După o bucată bună de drum, le ieşi în cale Fomilă, apoi Lungilă, apoi Gerilă, apoi Iepurilă, apoi Setilă şi apoi Ochilă. Toţi îl rugară să-i ia cu el, că o să-i fie de folos. Ajung ei la împăratul a cărui fată era Mândra Lumii.

– Preafrumosule fecior, dacă-mi îndeplineşti toate dorinţele pe care ţi le voi spune, îţi voi da fata de soţie! spuse împăratul.

A făcut împăratul masă mare, feciorul împreună cu prietenii lui au fost nevoiţi să mănânce tot ce le-a dat împăratul. Cu ajutorul lui Fomilă şi Setilă au îndeplinit prima dorinţă. Le-a dat apoi o cameră plină cu flăcări în care ei să doarmă. Gerilă le-a răcit camera şi ei s-au putut odihni. Văzând împăratul că i-a îndeplinit şi această dorinţă, s-a gândit să-i ceară feciorului să-i aducă toţi iepurii din regat. Iepurilă n-a stat pe gânduri şi în scurt timp a umplut curtea împăratului de iepuraşi. Uimit că şi această dorinţă îi fu îndeplinită, împăratul se gândea la ceva şi mai greu şi de neîndeplinit. Îşi trimise fata să se ascundă pe cer, după Lună. Feciorul trebuia să o caute şi să o aducă înapoi. Aceasta era ultima dorinţă. Ochilă văzu fata când se duse. Dar cum să ajungă la ea? Îi spuse lui Lungilă. Când Luna apăru mai bine pe cer, Lungilă întinse o mână şi luă fata şi o coborî pe pământ. Era Mândra Lumii pe care o iubea feciorul.

– Viteazule prinţ, ai îndeplinit şi cea mai grea dorinţă a mea! Poţi lua fata de soţie şi să trăiţi fericiţi în a ta împărăţie! îi spuse împăratul.

Călare pe calul lui fermecat, feciorul de împărat duse fata la curtea tatălui său. Au făcut nuntă mare, de s-a auzit în toată lumea.

20oct2017

Povestea străbunica Anei că, pe vremea când era tânără, oamenii din Tibru ştiau că atunci când băteau clopotele în ziua de Paşti, la Învierea Domnului Isus, se deschidea o uşă într-unul din zidurile Cetăţii Craivii. La Cricău oamenii locului aşteptau să se deschidă uşa misterioasă o dată la 7 ani, în ultima zi a anului la miezul nopţii.

După ultimul război, o femeie curajoasă din Cricău s-a băgat acolo în cetate şi a văzut mulţi bani, povesteşte bunica. Când clopotele-au început să bată, ea a fost în faţa uşii! Uşa i s-a deschis în faţă şi ochii ei văzură multe comori. Ce s-a gândit ea? A scos un şorţ de bani la uşă. L-a scos şi pe al doilea. A intrat să-l scoată pe al treilea. Ce să vezi? S-a închis uşa! Acolo a rămas! Banii afară şi femeia înăuntru. Dacă se mulţumea cu un şorţ de bani poate scăpa. Lăcomia nu e bună!

Se mai păstrează şi acum o poezie tare frumoasă, despre femeia care a intrat în Cetatea Craivii, scrisă de un student Traian, din Cricău, pe vremea când era în anul III la Facultatea de Drept în Cluj:

„Grea se lasă peste fire noaptea-n negrul său veşmânt,
şi sălbatica-i oştire curge fără asemuire, parcă iasă din mormânt.
Pe-o potecă rătăcită se iveşte încet venind, cu suflare gâfâită,
o vedenie grăbită, care trece murmurând.
Vrăjitoare se arată după chipul ei straniu,
Auzise ea odată taină veche şi uitată din a vechilor pustiu.
Că departe într-o piatră cu ruine de zidiri
Este-o peşteră bogată cu ascunse tăinuiri.
În aceeaşi noapte mată când coboară zgomotând
Grele porţile de piatră s-or desface tremurând.
Dar în codru se porneşte rece volbură de vânt
Codrul freamătă, vuieşte, Grosa trece pe pământ…
Grea cu fruntea-mbătrânită, înălţată către cer,
Piatra Craivii zdrenţuită, de-o vecie urgisită,
doarme plină de mister.
Dar se-aude deodată ale clopotelor guri,
căci e joia Luminată
Grabnic peştera uitată îşi deschide a ei muri
şi femeia cea şireată a intrat ca-ntr-un mormânt.
Dar cu zgomot deodată, grele porţile de piatră
i-au cuprins al ei veşmânt.
Iar din noaptea tăinuită poţi să vezi când treci urcând,
Haina ei cea împietrită şi o voce răguşită,
ce se aude greu gemând.”

– Foarte frumoasă poezia, o să o scriu s-o ştie şi nepoţii mei! Da’ tu bunică, zice Ana, de ciobanul ce a reuşit să intre în cetate la comoară, e adevărat?

– A fost şi un cioban, ce umbla cu oile pe acolo. El a nimerit acolo la miezul nopţii în noaptea de Anul Nou. Zicea prin sat: „Sunt minuni acolo! Dacă reuşeşti să intri e bine, dacă nu, iară e bine!”. A reuşit el să intre, da’ nimeni nu l-a mai văzut! Un alt cioban a intrat după 7 ani acolo. A văzut o grămadă mare de comori de pe timpuri. I-a fost frică parcă, nu a luat nimic şi a fugit afară. Acela a scăpat. De atunci însă nu mai ştie nimeni când se deschide uşa aceea.

Lăcomia nu e bună!

20oct2017

Bătrânii povestesc că la începuturile lumii trăiau pe pământ alături de oamenii obişnuiţi nişte oameni foarte mari, dar foarte blânzi, cărora oamenii obişnuiţi le spuneau „urieşi”. Urieşii au plecat din locurile lor de baştină şi s-au refugiat la poalele Pietrei Craivei din cauza răutăţilor şi obiceiurilor rele ale oamenilor obişnuiţi. Se spune că Piatra Craivei era la începuturile ei un deal moale de înălţime mică, dar urieşii au înălţat Cetatea modelând-o cu mâinile goale, atât erau de puternici.

20oct2017

Se spune că Cetatea construită la Piatra Craivei nu putea fi cucerită pentru că exista o fântână despre care se credea că nu are fund. Se numea Fântâna Oarbă, de fapt o crăpătură în stâncă aproape de vârful Pietrei Craivei, foarte aproape de apărătoarea Cetăţii. Prin acea crăpătură se putea coborî pe scări din lemn până la un izvor aflat la poale în interiorul fântânii. Acelaşi izvor alimentează Valea Bucerzii. Dacii se ascundeau de duşmani în această fântână, care se spune că avea trei căi de acces: una care ducea până în sat, una care ieşea la hotarul Craivei şi alta care ducea la Oiejdea, comuna Galda de Jos.

După sute de ani, un cioban care păştea oile lângă Piatra Craivei a urcat până la Cetatea de pe vârf şi a găsit Fântâna Oarbă. Privind în jos i-a căzut fluierul de la cingătoare. Deoarece scările din fântână erau putrezite, ciobanul nu a mai putut să coboare după fluier, considerându-l pierdut. După câţiva ani, când păştea oile pe la mlaştina de lângă Oiejdea, şi-a găsit fluierul. Satele din împrejurimi sunt alimentate de un izvor numit Ochiul Ighiului. De atunci se ştie că Fântâna Oarbă comunică cu Ochiul Ighiului, având aceeaşi sursă de apă.

Părerea ta este importantă pentru noi. Răspunde te rog la patru întrebări referitoare la acest site.

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close