Legende din Aiud

20oct2017

Informaţii despre cercetarea naturii cu frumuseţile şi tainele ei, despre vizitarea ţinuturilor din preajma Aiudului sunt consemnate încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În decursul secolului al XIX-lea, această preocupare avea deja un caracter organizat.

Unul dintre primii cărturari care au lăsat mărturii în acest sens a fost poetul Zeyk János (1786-1860). În paginile publicaţiei clujene „Nemzeti Társalkodó”, alături de poezii şi piese de teatru, sunt publicate şi însemnări ale călătoriilor sale în împrejurimile oraşului Aiud, în zona Munţilor Apuseni, pe Pleaşa Râmeţului, pe Piatra Cetii şi pe Piatra Craivei..

Potrivit amintirilor sale, de pe vârful Pleaşa, care se vede foarte bine din centrul municipiului Aiud, se înfăţişa un peisaj de o deosebită frumuseţe, putând fi admirate zone întinse, până spre Alba Iulia, Munţii Sebeşului şi Făgăraşului, zona Aiudului şi mai departe spre Ocna Mureş, Turda, Rimetea, sau spre Apus, Munţii Ponorului şi Mogoşului.

Cu ocazia unei astfel de călătorii pe Vârful Pleaşa, poetul maghiar a consemnat un episod trist, mai puţin obişnuit. În timp ce explora cu binoclul său împrejurimile, un om care se afla în apropiere la adunatul fânului s-a apropiat de el cu sfială şi teamă.

Când călătorul l-a întrebat de ce are această teamă, ţăranul i-a spus:

– Domule dragă, şi pe timpul lui Horea, tot la fel cercetau „domnii” împrejurimile şi apoi ştiţi ce necazuri au urmat…

– Baciule, eu nu am intenţii rele… Nu fac altceva decât să admir frumuseţile locului, a încercat să-l liniştească poetul.

Degeaba au fost toate, căci n-a putut să-i alunge săteanului neîncrederea şi atunci a înţeles că Răscoala lui Horea era încă vie în memoria locuitorilor din satele Munţilor Apuseni, deşi trecuseră două decenii de când s-a petrecut.

20oct2017

Oraşele vechi medievale aveau în turnuri fel de fel de ciudăţenii. Erau păpuşi care cântau şi dansau când ceasul bătea ora exactă, căsuţe cu rol de barometru din care atunci când vremea se arăta rea ieşea baba, iar când vremea urma să fie bună ieşea moşul, semn că timpul va fi frumos.

În Aiud n-au fost căsuţe cu moş şi babă, nici turnuri cu păpuşi care dansau, dar pe acoperişul bisericii reformate din cetate, un cocoş de tablă se întoarce după resorturi numai de el ştiute, când de-a curmezişul axei bisericii, când de-a lungul ei.

Oamenii-i spun acelei fiinţe cocoş de vânt şi unii cred că el se-nvârte după cum bate vântul, dar cei mai bătrâni sunt încredinţaţi că respectivul cocoş nu se întoarce numai după cum bate vântul, ci este un adevărat barometru.

Dimineaţă, când oamenii merg spre locurile de muncă, iar copiii spre şcolile unde învaţă, unii sunt necăjiţi şi ţin capul în pământ, alţii sunt grăbiţi, cei mai mulţi copleşiţi de grijile lor şi se uită doar înainte, ca să nu se împiedice sau să se ciocnească cu alţi trecători. Puţini sunt cei care văd cât de albastru e cerul, cât de frumoşi sunt munţii de la Râmeţ sau îşi aruncă privirile după cocoşul de tablă care ştie mersul vremurilor şi comentează, poate mai mult în glumă:

– Cocoşul stă cu capul către biserica românească? O fi ştiind el ceva… Va fi vreme bună.

– Cocoşul stă îndreptat spre biserica catolică? Vin ploi, frig şi vreme rea!.

Mi-i drag oraşul meu cu toate lucrurile lui vechi, care par neînsemnate pentru multă lume, dar pentru mine contează. Fără ele, fără poveştile lor, ce-ar mai fi viaţa noastră?

 

20oct2017

În pădurea de la Sloboda, aflată în apropierea oraşului Aiud, se află un copac nemaipomenit de mare, pe care oamenii-l numesc „Gorunul lui Nichita”.

Nicolae Balica, căruia i se spunea probabil Nichita, a fost căpitanul unei cete de haiduci care se spune se aduna sub acest copac. El a luptat împotriva trupelor imperiale de lobonţi, în jurul anului 1700, când oraşul Aiud a fost prădat şi incendiat.

Copacului i se mai spunea şi Gorunul lui Nicoară, iar locuitorii maghiari îl numesc „Copacul lui Bethlen Gabor”, căci tradiţia orală spune că vrednicul principe a poposit la umbra lui, în timp ce se afla la vânătoare.

Legat de numele acestui haiduc, în Cheile Turzii se află un loc numit „Cetatea lui Balica”. Aici, haiducul Nicolae sau Nichita Balica obişnuia să-şi adăpostească ceata. Două dintre peşterile din Cheile Turzii aşezate faţă în faţă sunt îndeajuns de mari ca să poată adăposti chiar şi cincizeci de luptători. Din păcate, copacul uriaş este acum uscat…

20oct2017

În fiecare an de sărbătoarea Rusaliilor, locuitorii oraşului Aiud îşi amintesc povestea celor două sălcii trecute în legendă. Atâta vreme cât cineva îşi mai aminteşte povestea lor, ele continuă să trăiască.

De-a lungul timpului, oraşul nostru a cunoscut vremuri bune şi vremuri rele, vremuri de pace şi vremuri în care asupra lui s-au abătut nenorocirile. Durerile istoriei lasă urme şi poate că este nevoie de sute de ani ca ele să se poată vindeca, dar este bine ca faptele eroice să fie mereu amintite, ca să nu se uite.

Povestirea celor două sălcii din Aiud este o frumoasă poveste despre curaj şi despre demnitate. Ea este legată de evenimentele petrecute în anul 1704 când în această parte a Transilvaniei se înfruntau două grupări duşmane, două armate, una dintre ele avându-i ca aliaţi pe austrieci, iar cealaltă pe turci. Locuitorii oraşului au sprijinit gruparea potrivnică austriecilor şi ca urmare a acestui fapt, soldaţilor care au pătruns în oraş li s-a permis să-l jefuiască.

Pe vremea aceea, în Aiud învăţau foarte mulţi elevi ai Colegiului Reformat care nu erau din localitate. Ei au fost sfătuiţi de către directorul acestei şcoli să nu se amestece în confruntările dintre soldaţi şi oamenii care locuiau în oraş. Se găseau între elevi tineri de etnii şi confesiuni diferite, precum reformaţi, catolici, ortodocşi, unitarieni sau de religie mozaică, dar majoritatea erau maghiari reformaţi.

Elevii au fost închişi în clădirea colegiului şi au aşteptat să înceteze confruntările sângeroase, dar în momentul în care copii şi femei din oraş au pătruns în clădire pentru a-şi scăpa viaţa şi soldaţii austrieci, beţi cei mai mulţi dintre ei, i-au urmărit ca să ucidă şi să batjocorească, ei n-au mai răbdat. Treizeci dintre elevi şi-au făcut frânghii din cearşafuri şi au coborât pe ferestre în stradă. S-au înfrăţit cu locuitorii oraşului şi i-au înfruntat cu un curaj ieşit din comun pe duşmani. Pentru că erau cu mâinile goale, au tăiat pari de salcie de pe marginea văii şi i-au folosit ca arme.

Povestea spune că au luat hotărârea de a-i înfrunta pe soldaţi, indignaţi de faptul că austriecii au luat-o prizonieră pe fiica directorului şcolii, o fată deosebit de frumoasă de care foarte mulţi erau îndrăgostiţi. Surprinşi de faptul că elevii îi înfruntă, grupul de soldaţi care a răpit fata s-a retras spre Turda.

Tinerii i-au urmărit şi nu s-au lăsat până când au salvat-o pe fată, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei au plătit cu viaţa pentru curajul lor. Din cei treizeci de tineri care au luat parte la luptă, au rămas în viaţă doar doi. La întoarcere, cei doi s-au oprit ca să-şi astâmpere setea şi să-şi spele rănile în pârâul Ormeniş, aflat la ieşire din oraş.

Bâtele de salcie cu care i-au bătut pe austrieci le-au înfipt în ţărmul pârâului şi ele, găsind umezeală, au prins rădăcini. Când a vizitat oraşul nostru, marele scriitor maghiar Jókai Mór a văzut sălciile crescute din bâtele luptătorilor, a ascultat povestea lor şi impresionat de sacrificiul acelor tineri a inclus această poveste în nuvela Cele două sălcii din Aiud.

După aproape 100 de ani de la aceste evenimente, la iniţiativa unui preot din oraş, în memoria celor căzuţi a fost ridicat un monument. Cu vremea, în apropierea locului în care creşteau cele două sălcii s-a ridicat un han, unde tinerii se adunau în zilele de vară şi cântau psalmi şi cântece patriotice în amintirea faptelor colegilor lor.

Răsunau până departe zvonurile cântecului „Cetate puternică este Dumnezeul nostru” şi celui cântat pe versurile Psalmului 90 „Tu eşti, Doamne, sprijinul şi scăparea mea!” După mai bine de trei sute de ani de la acele evenimente, un grup de aiudeni au încercat să reînvie povestea celor două sălcii. Din rădăcinile bătrâne ale sălciilor de altădată au răsădit lăstari pe malul pârâului Ormeniş, pentru ca astfel povestea să poată trăi mai departe…

20oct2017

Se povesteşte că în trecut lumea era năpăstuită de războaie şi cotropiri. Aiudul a fost în mai multe rânduri atacat de hoardele tătarilor, dar una dintre acţiunile lor a trecut dincolo de hotarele istoriei şi a rămas în lumea poveştilor.

Într-o primăvară, hoardele oamenilor galbeni au pornit din stepele mongole spre centrul Europei. Armata lui Batu-Han sau a altui han cu nume ciudat a ajuns în ţinutul Mureşului şi în drumul său spre Apus a trecut pe lângă cetatea Aiudului. Tătarii au împresurat cetatea care era plină de oameni de tot felul: unii săraci, alţii bogaţi, unii tineri, alţii bătrâni, dar mai ales de femei şi copii. Zidurile cetăţii asigurau o protecţie efemeră, căci tătarii dispuneau de o armată foarte numeroasă şi de maşini de luptă, care în cele din urmă le-ar fi putut uşor doborî.

Ca să cucerească o cetate mică precum cea a Aiudului, pentru tătari ar fi fost mai mult o distracţie. Oamenii din cetate au trimis soli să ducă tratative pentru a-şi răscumpăra viaţa.

– Vrem toate bucatele din cetate, a fost prima condiţie a hanului.

Oamenii au acceptat predarea alimentelor.

– Acum vrem să fie predate toate armele.

Li s-au predat tătarilor armele aşa că cei adăpostiţi în cetate se vedeau lipsiţi de orice posibilitate de a riposta.

– Mai vrem şi toate lucrurile de preţ din cetate.

Femeile şi-au scos şiragurile de mărgele, inelele şi cerceii, dar tot nu a fost de-ajuns.

– Vrem să fie predat comandantul oraşului.

A fost dus în faţa tătarilor bătrânul conducător, cu părul alb, şi tot n-a fost de-ajuns.

Tătarii se strâmbau şi îi arătau semne obscene.

– Acum ce mai vreţi?

– Vrem ca trei fete, cele mai frumoase din oraş, să fie dăruite hanului ca să-l slujească. Una să-l descalţe, una să-l scarpine în cap şi una să-i facă vânt.

Au fost aduse trei fete, îmbrăcate în cele mai frumoase rochii şi cu toate acestea, tătarii nu dădeau niciun semn că au de gând să-şi respecte promisiunea. De nicăieri nu venea niciun ajutor. Atunci un preot a ieşit în faţă şi le-a cerut oamenilor să se roage împreună lui Dumnezeu. Oamenii au căzut în genunchi şi din toate piepturile a răsunat aceeaşi rugăciune. Ca un vuiet se auzea dincolo de ziduri rugăciunea celor din cetate.

Au început să se adune nori de ploaie. Dinspre Trascău, se învolburau nori grei. Şolomonarii au scos balaurii şi au dezlănţuit o furtună cum oastea tătărască n-a văzut niciodată la ea acasă. Când a început să trăsnească şi un fulger a lovit cortul hanului, tătarii au lăsat şi bucate şi aur şi prizonieri şi au luat-o la fugă, înţelegând că se apropie mânia lui Dumnezeu.

20oct2017

În Aiud, la biblioteca documentară a Colegiului Bethlen-Gabor, se află cărţi dintre cele mai interesante. Cea mai interesantă dintre ele este din 1477. Aşa scrie pe ultima jumătate de pagină, care nu a fost mistuită de flăcări, deşi biblioteca a fost incendiată de trei ori.

Gyorfi Denes, profesorul care îngrijea biblioteca, spunea că această carte face parte din incunabule, cărţi ce aparţin vârstei „copilăriei tiparului”. Cartea avea coperte din coajă de copac, îmbrăcate în piele, iar când celelalte cărţi au ars, acesteia nu i-au ars decât copertele. Paginile scrise au rămas întregi.

Fiecare carte are o poveste. Această carte a fost plecată mulţi ani din bibliotecă şi s-a întors acasă. În vremea confruntărilor sângeroase de la 1848-49, cartea a dispărut din bibliotecă. După câţiva ani, un profesor şi câţiva elevi ai Colegiului Reformat au plecat în drumeţie într-un sat de munte, pentru a aduna exponate care să completeze colecţia Muzeului de Ştiinţe ale naturii, care suferise daune în acele vremuri.

Elevii şi profesorul lor au cerut găzduire la o femeie. Era seară, femeia a muls caprele şi vaca şi apoi le-a dus copiilor să bea lapte cald.

În căsuţa bătrânei, copiii au văzut o carte şi i-au spus asta profesorului lor. Acesta a privit mirat cartea scrisă în limba latină, care avea ştampila bibliotecii şcolii. Bătrânica nu ştia să citească şi copiii au rugat-o să le dea lor cartea, ca să o ducă înapoi în biblioteca şcolii. Bătrânica le-a dat-o, căci nu avea inimă rea şi oricum ei nu-i folosea la nimic.

Poate că acestei cărţi i-a fost dat să scape nevătămată din incendiu şi să se-ntoarcă acasă, pentru că în ea este vorba despre Dumnezeu. Ea este o carte veche de peste o jumătate de mileniu, alcătuită din două părţi. Prima cuprinde opera unui gânditor german, Johanes Scotus, „In quartum librum senteniarum opus”, tipărită la Nürnberg în anul 1474, legată împreună cu opera italianului Toma D’Aquino, „Summa de quolibet”.

Slovele cărţii sunt tipărite cu negru, iar la începutul fiecărei fraze literele sunt scoase în evidenţă cu roşu şi scrise de mână. Pe prima pagină se găsesc ornamente în mai multe culori. Acum cartea nu mai arată ca în trecut. În anul 1991 ea a fost restaurată. I s-au pus coperte din pânză de culoare roşie şi a fost legată. Doar o bucată din coperta veche şi colţarele frumos ornamentate au mai rămas ca altădată şi amintesc de vremurile vechi, cu amintiri şi dureri… Ea mai păstrează urmele degetelor celor care au atins-o, au deschis-o pentru a o citi… şi poate urmele celui care a cuprins-o la piept, ducând-o în braţe ca pe o pradă, în vreme de noapte, pe când în depărtare Aiudul ardea…

Părerea ta este importantă pentru noi. Răspunde te rog la patru întrebări referitoare la acest site.

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close